În ultimii ani ne-am îmbibat cu mult trâmbiţata sintagmă de peste ocean „Gândire pozitivă”.
Am asimilat-o nemestecat, fără a ne pune problema că – înţeleasă greşit – se poate transforma într-o manieră modernă de a mătura gunoiul sub preş în timp ce executăm diligent mantre matinale, în oglindă: „Pot!”, „Sunt capabil”, „Sunt cel mai puternic şi nimic nu ma poate opri”…
În fapt, gândirea pozitivă nu este nimic din toate acestea. Acesta este un soi de…wishful thinking.
Gândirea pozitivă îşi are sorgintea într-un aparat cognitiv ce ia în calcul deopotrivă resursele şi calităţile de care dispun, precum şi slăbiciunile (inerente condiţiei umane) pe care mi le înglobez cu discernământ dar binevoitor şi tolerant în imaginea de sine.
Practic, este o gândire care propulseaza acţiunile umane spre o variantă îmbunătăţită de viaţă, FĂRĂ a fi jefuită de necesara şi sănătoasa doză de adecvare la realitate.
Omul capătă forţă din însuşi aliajul ce se căleşte la flacăra intensă a metabolismului propriilor suferinţe şi limitări. În mod paradoxal, fără a ajunge la umanitatea şi neputinţa din noi, nu putem revendica cu adevărat transformarea.
Mai mult decât atât, slăbiciunile mistuite şi alchimizate se pot transforma în adevărate rampe de creştere şi devenire. Iar dacă nu mă credeţi, priviţi exemple precum Nick Vujicic.