“Sacrificiul este o mâncare nesolicitată care se dă cu lingura şi se scoate cu coada”
Miruna Stănculescu
Arhetipul Eroinei pare a stoarce râuri de lacrimi pline de admiraţie din ochii poporului român. Ni se pare firesc, ba chiar de-a dreptul înălţător să îngenunchem evlavioase pe piedestalul sacrificiului de sine întru folosul celoralţi.
Vă invit să privim dincolo de faţadă mecanismele intime ale acestui martiraj şi să ni-l asumăm până la capăt, în plenitudinea egoismului său de fond.
Să începem cu definiţia Sacrificiului: renunțare voluntară la ceva prețios pentru binele sau în folosul cuiva sau a ceva.
Buuun. Până aici e clar.
Să continuăm cu definiţia Egoistului: un egoist ia decizii pentru sine însuşi fără a se întreba dacă celorlalţi le va fi bine.
Aşa se întâmplă şi cu sacrificiul, însă într-o formă mai gravă: se ia o decizie pentru sine şi pentru beneficiarul sacrificiului fără ca cel din urmă să fie întrebat. Pentru ca apoi, pline de frustrări ce izvorăsc natural din renunţări importante, să năvălim asupra beneficiarului cu tot setul nostru de aşteptări şi/sau să-i picurăm veninul prelins din înfometarea nevoilor noastre.
Ia răspundeţi-mi voi, de câte ori n-aţi auzit de la părinţii voştri:
– Dacă ai şti câte am sacrificat pentru tine…nerecunoscătorule!
Iar tu te simţi mic, strivit şi vinovat de un set de alegeri la care nu ai fost părtaş vreodată:
– Te-am pus eu, mamă , să faci asta? Sau a fost alegerea ta?
Sau:
– Dacă eu n-am putut să fiu medic, fă-te tu!
La care tu, mormăi nemulţumit:
– Te-ai întrebat vreodată, mamă, cine sunt eu şi ce vreau de la viaţă? Eu vreau sa fiu pictor. Ai vreo problemă cu asta?
– Vaaai, după câte am făcut pentru tine?…
Este adevărat faptul că părinţii aleg să facă renunţări pentru a creşte copiii, dar măsura în care acele renunţări sunt asumate, copiii se transformă din beneficiari ai unui sacrificiu în beneficiarii dăruirii şi ai dragostei necondiţionate. Ei, acesta este un spaţiu curat şi care împuterniceşte orice copilaş.
Copiii de părinţi care s-au sacrificat se disting dintr-o mie. Umerii le sunt împovăraţi de aşteptările şi renunţările părinţilor săi. Şi nimic din ceea ce fac în viaţă nu se va ridica – în forul lor interior – la înălţimea sacrificiului care s-a făcut pentru ca ei să existe.
Vă daţi seama ce istovitor este maratonul zilnic în care aleargă pentru a atinge o ţintă care se îndepărtează de ei ca o Fata Morgana? Pentru că ştiţi ce? Nu există nicio monedă de schimb pentru Viaţa pe care ai primit-o.
Ce aţi spune să ne uităm cu onestitate la motivele reale pentru care cineva alege să se sacrifice?
– Nu cumva are nevoie de atenţia şi admiraţia celorlalţi?
– Nu cumva Ego-ul lui se cere a fi gonflat în lipsa unei stime de sine solide?
– Nu cumva vrei de fapt să te simţi importantă pentru cineva?
– Nu cumva este o formă de manipulare prin obţinerea unui precedent moral asupra celui pentru care te sacrifici?
– Nu cumva ai nevoie disperată de iubire şi ai învăţat încă din copilărie faptul că numai renunţând la tine pentru a-i acomoda pe alţii o poţi avea?
– Nu cumva eşti blocată în filmele siropoase care propovăduiesc cu un aplomb dramatic că tre’ să fii gata sa mori – de-a dreptu’- dacă iubeşti?
Eu zic ca ai face bine ca, dacă doreşti să dăruieşti iubire şi afecţiune să începi cu tine însăţi.
Mai bine toarnă-ţi o găleată de apă rece pe faţă, căci nimeni nu îţi va face statuie! A te sacrifica te privează de orice responsabilitate pentru că îţi pui fericirea în mâinile altcuiva pentru care te-ai sacrificat.
Haideţi să nu mai ridicăm osanale sacrificiului ci în schimb să promovăm dragostea curată şi necondiţionată.