Există garanţii pe viaţă?
Am vrea. Ne-ar fi mult mai simplu, nu-i aşa?
Să înmâneze ceremonios Mama Omida un certificat de garanţie pe care să şadă drăguţ inscripţionat: vei fi frumos, deştept, bogat, îţi vei găsi aleasa inimii pân’ la treijdeani, veţi face trei copii frumoşi şi veţi trăi fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi, înconjuraţi de mulţi nepoţi.
Un basm frumos, ce poate deveni realitate, dealtfel.
Iar în străduinţa de a-l împlini, se disting mai multe tipuri de atitudini fundamentale, iar despre două dintre ele aleg să vă vorbesc eu acum. Restul, completaţi voi:
- Omul care face tot ce-i stă în putinţă să controleze în cel mai mic detaliu oamenii din jurul lui şi pe cât posibil, circumstanţele vieţii lui. Învârt la turaţie maximă toate rotiţele minţii pentru a fabrica scenarii posibile şi a le gestiona când/dacă ele apar. Se controlează la sânge pe ei înşişi cu severitatea unui dascăl capabil sa-şi pună oricând elevul pe coji de nucă la cea mai mică “greşeală”.
Pare un lucru productiv, raţional şi util, nu? Dar uită în toată această frenezie cel puţin faptul că le lipseşte respectul cu desăvârşire. Atât respectul faţă de ei înşişi, cât şi faţă de cei pe care încearcă a-i controla.
- Omul care se antrenează viguros pentru viaţă. Citeşte, se documentează, îşi ascute mintea şi plonjează adânc în universul lui interior, în încercarea de a-i pătrunde legile. Se străduieşte să fie mai armonios, mai bun, mai puternic, coerent, autentic, integru. În felul acesta, indiferent ce i-ar rezerva viaţa, va dispune de un sistem de navigare bine pus la punct, care îi va permite traversarea cu graţie şi pace a oricărei furtuni.
În acest context mă întreb şi eu uneori: la ce bun să scormonim trecutul? La ce bun să ştim Adevărul?
Răspunsul, deşi pare evident, în cazul meu s-a lăsat aşteptat, fiind prins în hăţişul de paradigme psihoterapeutice aflate în opoziţie. Nu mă pretind deţinătoarea Adevărului, însă, din observaţiile mele, (re)cunoaşterea temeinică a istoriei personale, înţelegerea şi aprofundarea ei e necesară pentru a trage învăţăminte importante, a nu îi mai repeta greşelile dureroase sau pentru a extrage resurse valoroase şi a le replica în prezent. Făcând un paralelism la o scală mai mare, aşa cum orice popor care nu-şi cunoaşte istoria este condamnat să o repete, tot aşa şi omul cade sub incidenţa aceluiaşi tip de condiţionare. Iar când vine vorba despre a suporta ‘amenda’ pe care viaţa le-o dă pentru încălcarea legii…pe oameni nu îi mai întreabă nimeni dacă au ştiut sau nu regulamentul. Legea se aplică într-o manieră implacabilă, fără drept de apel.
În plus, Adevarul vindecă. Uneori e mai greu de recunoscut şi integrat. Dar merită travaliul oricât de incomod ar părea pe alocuri.
În consecinţă, nu putem avea pretenţia de a şti cu exactitate care va fi parcursul vieţii noastre. Însă putem avea claritatea direcţiei, regulile de navigaţie şi ambarcaţiunea bine pusă la punct.
Altminteri, suntem…în derivă.