„When men are oppressed it’s a tragedy.
When women are oppressed it’s tradition”
Letty Cottin Pogrebin
Observ cum se îmbulzeşte lumea la seminarii, workshop-uri, conferinţe pe tema feminităţii. Se scriu articole şi studii, se oferă soluţii menite a o conecta pe femeie la propria-i feminitate, de a o elibera din cutumele şi mentalităţile strivitoare şi umilitoare ale societăţii patriarhale, de a-i reda femeii demnitatea şi valoarea demult pierdute.
Demersul este salutar…atâta timp cât aducem sub lupa conştienţei mecanismul prin care s-a ajuns în acest punct.
Feminitatea zilelor noastre prinde noi contururi, îmbracă alte definiţii, se conjugă în maniere noi, tinde să îşi reia locul şi rolul demult pierdute prin negura secolelor de existenţă a umanităţii.
Ce s-a întamplat oare cu feminitatea până acum? Pe ce traseu s-a rătăcit ea? Cum am ajuns în punctul în care ne sunt necesare eforturi susţinute şi conştiente pentru a o recupera şi manifesta?
Adevărul este că energia feminină a fost percepută ca fiind slabă şi mai puţin valoroasa decât cea masculină…ba chiar a fost demonizată. Spre exemplificare, să ne uităm numai la mitul biblic al lui Adam şi Eva. Sau la arderile pe rug a “vrăjitoarelor” din epoca medievală.
S-a “uitat” faptul că delicateţea, candoarea, blândeţea, vulnerabilitatea, diplomaţia, flexibilitatea, maleabilitatea, au o putere la fel de mare ca şi atributele masculine: combativitatea, competitivitatea, orientarea spre rezultat, planificarea, strategia, etc.
Fiind puse în inferioritate de către înşişi acei bărbaţi care ar fi trebuit să le protejeze, respecte, îngrijească, femeile au suferit atâta amar de vreme abuzuri dureroase…şi încă le mai îndură…
Împovărate de imperativele societăţii patriarhale, femeile s-au regăsit în situaţia în care, pentru a-şi păstra integritatea fizică şi psihică, au păşit temerar pe terenul bărbaţilor pentru a-i bate cu propriile lor arme… Dar cu ce cost?
Preţul bătăliei dintre sexe îl plătim cu toţii: femei, bărbaţi, dar mai ales copii. Perpetuăm modele combative, agresiune şi violenţă la tot pasul. Femeile s-au dezis de atributele feminine de-a lungul generaţiilor, până într-acolo încât “a fi femeie” a devenit un lux şi o alegere conştientă ce trebuie re-învăţată şi exersată …
Să nu uităm nici de perioadele în care bărbaţii le-au lipsit pe femei de sprijinul lor pentru că erau plecaţi pe front, pentru că nu-şi asumau responsabilitatea relaţiei cu ele sau copiii la a căror concepere au contribuit. Pe de altă parte, constrângerile practice ale acelor vremuri au impus femeii să-şi suflece mânecile, să-şi pună salopeta, să-şi încalţe cizmele de cauciuc şi să muncească în uzine sau în alte domenii care nu le erau iniţial destinate. Şi s-au descurcat cu brio. Şi încă o fac, chiar dacă într-o manieră voalată de beneficiile contemporaneităţii. Este preţul plătit de ele pentru a-şi putea întreţine copiii şi a suplimenta rolul masculin, rămas neacoperit. Acest lucru a implicat, în mod automat, preluarea atitudinii, stilului şi comportamentului masculin. Aşa au ştiut femeile să supravieţuiască: masculinizându-se.
Atâţia copii crescuţi fără un model masculin sau – mai rău – cu un unul abuziv şi distorsionat…imaginaţi-vă consecinţele de peste generaţii…
Invitaţia lansată de epoca pe care o trăim este aceea de a reaşeza masculinul şi femininul într-un model de complementaritate şi respect reciproc care să nu lase nicio breşă abuzului şi persecuţiei.
Revenind la demersurile workshop-urilor mai sus menţionate: să presupunem că se soldează cu succes şi, pe cale de consecinţă, femeile se emancipează, se eliberează de abuz şi umiliţă, devin autosustenabile şi demne, păstrându-şi totodata atributele feminine. Aceste femei revin “pe piaţă”, în căutarea unor bărbaţi pe măsura lor, aliniaţi propriilor transformări interioare. Şi când colo…ce găsesc? În cele mai multe cazuri, relicvele aceleiaşi patriarhii, care i-a golit deopotrivă atât pe bărbaţi cât şi pe femei de posibilitatea de a clădi relaţii armonioase şi împlinitoare.
Departe de mine intenţia de a pleda pentru mişcarea feministă, care nu este decât o hidoasă malformaţie psiho-socială, ce-şi are sorgintea din înţelegerea defectuoasă a rolurilor masculin şi feminin. Nici nu intenţionez să lovesc cu sete în patriarhat. Organizarea patriarhală a avut un rol indubitabil în propăşirea omului ca specie. Aceste tipuri de raporturi înca mai sunt binevenite, mai ales în culturile tradiţionaliste sau acolo unde vicisitudinile traiului şi rigorile supravieţuirii impun acest lucru. Problema este că vestigiile mentalităţii patriarhale rămân adânc imprimate în descendenţi (şi anume bărbaţii de acum), cu toate că, în noul context nu constituie decât anacronisme generatoare de mari dureri, fricţiuni şi chiar rupturi. Mai mult decât atât, dacă la origine a fost o idee nemaipomenită care a răspuns exigenţelor de atunci, pe parcurs s-a alterat deschizând larg porţile abuzului. Cu alte cuvinte, patriarhatul a fost o idee nemaipomenită la vremea aceea, ale cărei “norme de aplicare” însă…au suferit distorsiuni semnificative în timp.
Ori dacă se propun femeilor atâtea căi de vindecare şi devenire, de bărbaţi cine se ocupă? Suntem oare conştiente de faptul că, stagnând în paradigma bărbaţilor – agresori, nu le dam alte variante decât să ne confirme profeţia? E drept, în venele lor curge năvalnic sângele tuturor bărbaţilor ce au abuzat atâta amar de ani femei. Deopotrivă, în ADN-ul femeilor stau scrijelit adânc secolele de persecuţii la care au fost supuse de către bărbaţi.
Asistăm la un teatru absurd, perdant pentru ambele sexe şi stă în mod egal în sarcina femeilor precum şi a bărbaţilor rescrierea acestor dinamici. De acei 50%, aferent bărbaţilor, cine se ocupă, într-o lume în care sunt puţine repere, într-o societate dinamică a cărei sănătate este suptă de vidul valoric şi o mare entropie?
Femei, să vă aud, care credeţi că este soluţia?
Dragi bărbaţi, femeile au nevoie de voi! Vreau să vă ştiu opinia!